CULISELE STATULUI PARALEL. Fostele fabrici de conserve au ajuns mormane de fier vechi

Tomată bio, tradițională sau din culturi hidroponice. Astăzi, roșia românească e mai sofisticată ca oricând. Dar foarte rar la fel de gustoasă ca atunci când o mâncam direct din grădina bunicii, înmuiată în sare grunjoasă alături de un codru de pâine pe vatră. Pentru că roșiei îi trebuia doar sămânța bună și pământul nostru fertil.

Erau vremuri când culturile erau stropite foarte puțin cu azot, pesticide sau alte substanțe chimice. Pentru că eram prea săraci pentru a face exces de îngrășăminte. ION TONCEA, cercetător în domeniul agriculturii bio. „Păi, te controla, n-aveai voie să depășești o anumită cantitate, erau niște recomandări foarte clare, se callcula la două zecimale doza. Pentru că aceste împrumuturi erau costisitoare, costau îngrășămintele și de aceea noi la Revoluție aveam cele mai curate pământuri din lume”.

După revoluție, pământurile noastre agricole s-au fărâmițat în mii de parcele împărțite către țărani sau stăpânite de latifundiari lacomi. Și s-a mai întâmplat ceva. România a fărâmițat și fabricile de procesare alimentară.

Pământurile noastre curate produceau, în 1984, peste 2 milioane de tone de roșii. O cantitate uriașă, dacă ne gândim că astăzi, România mai produce puțin peste 600 de mii de tone de tomate. În anii 60, România băga și în conserve roșia zemoasă la care râvnea o lume întreagă.

În anii 60, se deschideau primele fabrici de conserve, iar roșia autohtonă, transformată în bulion, suc și pastă de tomate, cucerea trei continente. În zece ani, existau deja 70 de fabrici care trimiteau conserve de în Asia, Europa și în America. Străinii observaseră că, față de conervele lor de roșii, ale noastre erau mult mai dulci, mai gustoase. Pentru că erau crescute direct pe câmp, cu foarte puține chimicale.

În primii ani după Revoluție, fabricile de conserve au fost puse la pământ. Iar bulionul și pasta de tomate românești au fost înlocuite cu importuri, făcute dintr-un concentrat chinezesc de zaharuri, diluat cu apă. Ca să mimeze că pasta de tomate ar conține roșie naturală, unii comercianți îi adaugă amidon și gume, ca agenți de îngroșare. Procedeul este ilegal. Iar povestea roșiei românești se stinge odată cu prăbușirea fabricilor de conserve.

Bucată cu bucată, a fost dezmembrată, privatizată și abandonată și fabrica de la Calafat. Cândva a doua ca mărime din țară, cu cea mai mare linie de pastă de tomate și bulion din România. PETRE TRĂISTARU, fostul director al fabricii de conserve de la Calafat. „Nu mai e nimic. Nimic, absolut nimic. S-a distrus tot și au luat, au împărțit țigla de pe grajduri și au făcut acasă câte o cocină”.

Timp de două decenii, până în 90, fabrica de conserve de la Calafat producea în fiecare an 20.000 de tone de conserve. Gogoșari în oțet, castraveți și varză murată, ghiveci, mazăre la borcan, zacuscă, sarmale, răcoritoare, marmeladă, gemuri și dulcețuri. An de an, cei 3.500 de angajați ai Întreprinderii Calafat transformau în conserve 100 de mii de tone de fructe și legume, strânse de pe 12 mii de hectare aflate pe malul Dunării.

PETRE TRISTARU, fost director Fabrica de conserve Calafat. „Pasta de tomate se fabrica în niște cutiuțe mititele, așa, 50 de grame. Era cea mai bună pastă de tomate din România. Era o pastă naturală! N-aveam niciun fel de conservant. Decât roșiile se băgau în cazane și se pasau și se făcea pastă din ele”.

La Revoluție, fabrica avea 5.600 de tone de conserve pe stoc și doar 8.000 de lei în conturi. Încet și sigur, a fost distrusă complet. În 2001, fabrica ajungea la Agenția Domeniilor Statului, însă nimeni nu reușea să o salveze din ghearele insolvenței și falimentului.

De la executorul judecătoresc, o lua omul de afaceri Silviu Prigoană cu 500 de mii de dolari. SILVIU PRIGOANĂ „Am cumpărat o fabrică devalizată! Care avea denumirea de fabrică. În interior nu mai existau utilaje, nu mai exista nimic. Noi am cumpărat un teren și niște clădiri. Era spart tot pe acolo și furat”.

Prigoană voia să dezvolte un proiect imobiliar. Dar planurile lui nu s-au potrivit cu cele ale statului român. SILVIU PRIGOANĂ În momentul în care se dă podul în folosință de la Calafat, am crezut că se va devia traficul în zona respectivă și atunci făcea sens să gândești diverse lucruri. Nu s-a întâmplat așa, traficul nu s-a deviat”. 

Astăzi, din fostul mamut al conservelor de lângă Dunăre a rămas doar o mână de hale goale. Prese, instalații, concentratoare, linii de îmbuteliere, containere și benzi care valorau 2-3 milioane de dolari parcă s-au evaporat. Este povestea tristă și a celorlalte fabrici de conserve din țară. Din cele 70 câte erau în 1990, în 2015, România mai avea 13 fabrici. Celelelate au fost ditruse sau trazacționate pe piața imobiliară.

Până în 1990, România era printre primele zece țări din lume exportatoare de fructe și legume. Aveam 28 de fabrici mari de conserve și 41 mai mici. Era perioada marilor succese în agricultură, când România se mândrea cu cea mai mare suprafață irigată din Europa. În anii 80, România producea 600 de mii de tone de conserve din legume și fructe în fiecare an, dintre care 80.000 de tone cântărea doar pasta de tomate.

80% din tot ce însemna conservă autohtonă pleca în Germania, Canada, Israel, Egipt, Orientul Mijlociu, țările arabe și în URSS. Rușii mâncau an de an un sfert din întreaga producție românească de conserve.

PETRACHE PARASCHIVOIU, cercetător Institutul Horting „Când au ieșit primele șarje, instalație nouă, pasta de tomate avea o culoare când o întindeai pe pâine, ziceai că e mătase, pur și simplu”.

Astăzi, mai producem un sfert din cantitatea de conserve de până la revoluție. Adică doar 150 de mii de tone. Dar materia primă vine din export. Iar românii consumă în fiecare an cam 85 de mii de tone de pastă de tomate, dreasă cu prafuri și concentrați.

AUREL TĂNASE, președinte Patronatul Industriei de Conserve „Producția de pastă de tomate din roșii românești reprezintă doar 1 la sută. Și diferența aducem pastă concentrată din China, din Vietnam”.

Cumpărăm din străinătate conserve mai ieftine, dar plătim mai scump cu sănătatea.

ANCA GAVRILĂ, șef laborator Larex, specialist în domeniu „Sunt foarte mulți aditivi permiși. Nu au voie să-i adauge în pasta de tomate. Te fură, îți iei cu totul altceva decât pastă de tomate sau bulion”.

Pe scurt, nimeni nu ne spune cât la sută din bulionul făcut din concentrat de import conține roșie adevărată.

Citește și: Silviu Prigoană, despre fabrica de conserve de la Calafat: „Am cumpărat o fabrică devalizată! În interior nu mai existau utilaje, nu mai exista nimic”